Archive for July, 2011

My favorite "Pretty Woman" quotes

I think there is no one who can say he doesn t love “Pretty Woman” movie ! 
The script it’s simply brilliant. 
These are my favorite quotes:


[Edward offers Vivian a condo, car, and a shopping allowance.]
Vivian: What else? You going to leave some money by the bed when you pass through town?
Edward: Vivian, it really wouldn’t be like that.
Vivian: How would it be?
Edward: Well, for one thing, it would get you off the streets.
Vivian: That’s just geography.
Edward: Vivian, what is it you want? What do you see happening between us?
Vivian: I don’t know. When I was a little girl, my mama used to lock me in the attic when I was bad, which was pretty often. And I would… I would pretend I was a princess, trapped in the tower by a wicked queen. And then suddenly, this knight, on a white horse, with these colors flying, would come charging up and draw his sword… and I would wave, and he would climb up the tower, and rescue me. But never in all the time… that I had this dream… did the knight say to me, “Come on, baby, I’ll put you up in a great condo.”


Kit: Maybe you guys could, like, um… you know, get a house together, and like, buy some diamonds, and a horse — I don’t know. Anyway… it could work! It happens!

Vivian: When does it happen, Kit?
Vivian: I just wanna know who it works out for. You give me one example of somebody that we know that it happened for.
[They start talking over each other.]
Kit: Name someone? You want me to name someone?
Vivian: Yeah, you know a person that it’s worked for.
Kit: You want me to, like, give you a name, or something?
Vivian: Yeah, I’d like a name.
Kit: Oh, God, the pressure of a name… Cinde-fucking-rella! :))

Vivian: The stores are not nice to people — I don’t like it.
Edward: Stores are never nice to people. They’re nice to credit cards.


Vivian: Wow! Great view! I bet you can see all the way to the ocean from out here.
Edward: I’ll take your word for it. I don’t go out there.
Vivian: Why don’t you go out there?
Edward: I’m afraid of heights.
Vivian: You are? So how come you rented the penthouse?
Edward: It’s the best. I looked all around for penthouses on the first floor, but I can’t find one.

Hollister: Mr. Lewis? How’s it going so far?
Edward: Pretty well, I think. I think we need some major sucking up.
Hollister: Very well, sir. You’re… not only handsome, but a powerful man. I could see the second you walked in here, you were someone to reckon with…
Edward: Hollister.
Hollister: Yes, sir?
Edward: Not me. Her.


Elizabeth Stuckey: ‘[about Vivian] She’s sweet, Edward! Wherever did you find her?
Edward: 976-BABE.

Edward Lewis:”You and I are such similar creatures, Vivian. We both screw people for money.”


Vivian: People put you down enough, you start to believe it.
Edward:
I think you… are a very bright, very special woman.
Vivian:
The bad stuff is easier to believe. You ever notice that?



Vivian Ward:”The first guy I’ve ever loved was a total nothing. The second was worse. My mom called me a bum magnet. There was a bum in a fifty mile radius, I was completely attracted to him.”


Edward: So what happened after he climbed up the tower and rescued her?

Vivian: She rescues him right back.

Happy Man: Welcome to Hollywood! What’s your dream? Everybody comes here; this is Hollywood, land of dreams. Some dreams come true, some don’t; but keep on dreamin’ – this is Hollywood. Always time to dream, so keep on dreamin’.

Leave a comment

Experienta Silhouette

Silhouete sau cum sa arunci cu banii pe geam. 

Cand spunem Silhouete toata lumea are in minte un centru de slabit, numai ca, atunci cand mergi la fata locului se pare ca lucrurile nu stau atat de simplu.. Aici – se pune un semn de egalitate intre a fi frumos – a fi slab – a fi bogat.

Am trecut astazi pe la Silhouette, ceea ce m-a facut sa intru a fost mai mult o simpla curiozitate de genul “sa vad cum e”, am vrut sa vad cine sunt, cum arata locul si ce impresie iti lasa la prima vedere. Concluzia: ASA NU! Cand am intrat am fost izbita de somptozitatea locului, covorul rosu, mobilierul alb si scaunele aurite iti dau automat senzatia ca te afli intr-un centru super luxos. Numai ca, dincolo de aceste prime pareri locul mi-a lasat senzatia ca am patruns intr-un palat pustiu, m-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta – nimeni. Primul impuls a fost sa ies afara pentru a scapa de senzatia de stanjeneala si disconfort specifice unui loc in care vezi ca nimeni nu te primeste, totusi, am ramas.. Dupa ce m-am invartit putin pe-acolo timp de aproape un minut apare o tipa “imbracata la patru ace cu ochelari de firma” care ma intreaba cu un zambet usor ironic ce anume doresc transmitandu-mi in acelasi timp mesajul “aici se intra numai cu tocuri de 5 cm “. Tipa era genul de persoana care te face sa-ti pui degetul in gat. Dar – traim intr-o lume civilizata in care e frumos sa zambesti si sa porti un dialog amiabil chiar si cu cei ca ea. Insa, din partea ei, se pare ca amabilitatea era mai mult aparenta deoarece conversatia noastra a fost una inutila care mi-a lasat senzatia ca vorbim limbi diferite.


O dialog absurd
Cam asa a decurs scurta noastra “convorbire”: “Acesta este un salon de slabit? Raspuns: Nu, aici este un centru de infrumusetare in care folosim produse cosmetice profesionale de cea mai inalta clasa”, “Ce fel de tratamente faceti? Raspuns: Tot ceea ce tine de frumusete si dobandirea unui corp armonios”.
Apoi am intrebat cat anume costa un tratament pentru curatirea tenului ? Raspuns: intre 50 si 200 de euro. Aveti si “vedete” care vin aici? Raspuns: Da, mai vin si vedete..
Genul ei de a raspunde iti transmitea instant senzatia “lasa-ma sa te las”, mai clar de atat nici ca se poate.


Cine calca pe-aici?

Ei spun ca “clientul nostru este o persoana activa, exigenta, selectiva care pune accent pe imagine, ne adresam oamenilor de afaceri mereu in contra timp, vedetelor ce vor o silueta spectaculoasa, tuturor persoanelor care isi doresc o forma fizica excelenta” . Daca citim printre randuri: ne adresam tuturor celor care au bani si care isi permit sa arunce cu ei pe geam (adica la noi). Dar cum ramane cu: “am creat servicii accesibile tuturor si oferte speciale saptamanale, adresate acelora care-si doresc rezultate record cu o investitie minima” ?! Se pare ca asta e doar o vorba, spusa asa, sa fie … 

Obs: nu e de mirare ca au doar 2 Like-uri pe Facebook

Completare: dupa aceasta mica “discutie” tipa a plecat grabita la amicele ei (probabil ca s-a adunat tot personalul salonului “la o cafea”), nu mai conta ca la receptie nu a ramas nimeni. Din cate am vazut se pare ca au o “politica adaptata la clienti” astfel incat fetele pot sa traga linistite un pui de somn fara sa li se simta lipsa..

Totusi, ma mir cat de bine le merge unora a caror singura grija este sa arate bine, sa ajunga la un job unde mai mult stau si sa castige astfel douazeci si ceva de milioane (pun pariu) – totul fara prea mare efort.  

1 Comment

A Music That Makes You Happy – Morzsa Records

Tocmai am venit de la Morzsa Recors – a fost superb .. Am trait doua ore magice – pur si simplu am uitat unde sunt si cat e ceasul – tot ce conta era muzica. Am vazut pasiune, daruire si talent. In timp ce-i ascultam pe cei de la Morzsa Records mi-am dat seama ca marile legende muzicii au avut un inceput modest, poate intr-o pivnita, la inceput cantand pentru membrii familiei si pentru prieteni. Mi-am amintit de “Joy Devision”, “Rolling Stones” si  Kurt Cobain – toti acestia au facut o diferenta, istoria muzicii nu ar fi fost la fel fara ei.. 
Adevarata muzica este mai mult decat ceva care “suna bine” – adevarata muzica tulbura si zdruncina (la fel cum adevarata arta produce emotie). Cred ca oamenilor le plac cantecile in care se regasesc, acele cantece care par sa spuna ceea ce ei simt intr-un anumit moment, cantecele care le impartasesc starea lor de spirit. 


Membrii trupei:Freddie Schulze (vocals, guitar), Zoltan Gluck (banjo, guitar, vocals sometimes bells) Justin Spike (accordion, guitar,bells, vocals), Endre Barz (percussion), Emily Hertz (cello)Jerome Li-Thiao-Te (violin) – stau in Budapesta, dar de origine sunt din California (Zoltan Gluck) si Denton (Texas). 
Baietii isi descriu muzica ca “vaguley folkish baroque roots pop”, dar cred ca ceea ce canta ei este “muzica buna” – o combinatie de genuri si influiente muzicale. Am remarcat faptul ca cei din trupa au solide cunostiinte muzicale si sunt oameni care iubesc cultura si cartile. 
Mi-au placut foarte mult cantecele “We are caught” & “Writting letters”.”Jennie” & “So Long, Goodnight!”. 
Melodiile lor pot fi ascultate pe pagina trupei de Facebook – link aici.

1 Comment

Un film bun bun – Captivi de Craciun (Iulia Rugina)

Dintre scurtmetrajele nou aparute mi-au atras atentia urmatoarele: Captivi de Crăciun (Iuliei Rugină), Coletul (Silvia Mîrzenco), Cool Life  (Valentina Maior), Balonul (Sergiu Ciorescu), Strung Love (Victor Dragomir) si 15 iunie (Cristian Iftimie). 

„Captivi de Craciun” este un film bun-bun, bun ca pâinea caldă,  un film care, cu siguranţă,  va rămâne peste ani. Drept dovadă, până şi fanii de pe Facebook au lăsat comentarii de genul „bestial”, „foarte tare”.  Denumit  de către critici „un film magic”, spectatorii au avut posibilitatea să guste  din plin „magia” acestui film. Căci, în acest caz, magia este o combinaţie de lucruri: jocul realist al actorilor, scenariul bine inchegat, regia inspirata, o coloana sonora atent selectata alaturi de cadre de o deosebita frumusete artistica. 
Synopsis:                                                                                                                                            Subiectul filmului e relativ simplu: patru tineri  rămân blocati într-o gară de provincie în aşteptarea unui tren care pare să nu mai vină. E ajunul Crăciunului – toată lumea vrea să ajungă cât mai repede acasă, o gară de provincie e ultimul lucru pe care şi-l doreşte cineva într-un astfel de moment. Tinerii sunt nerăbdători să părăsească micuţa gară,  frigul le dă ghes, ei se uită mereu în zare, poate-poate,  se va ivi trenul care să-i ducă din acea pustietate. Numai că, timpul de aşteptare se măreşte tot mai mult, de la o oră trece la două, apoi la trei,  până ajunge la „indefinit”. 
Acţiunea filmului este aparent simplă, însă, cred că adevărata valoare a producţiei constă în felul în care e spusă povestea: „Ce se întâmplă când, aparent, nu faci nimic şi esti în aşteptarea unui tren ?” – aceasta este marea provocare a filmului.
In spatele fiecarui om e o poveste:                                                                                                           Cele patru personaje sunt conturate la  modul cel mai realist. Mădălina este „fata  călită”, bucureşteanca tipică, care înjură la tot pasul şi nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume. Cristi este „tipul băiatului silitor” care face calcule matematice cât ai clipi din ochi. Oxana este „femeia educată şi rafinată”, însă, nu a făcut cele mai bune alegeri la viaţa, cum ar fi aceea de a se căsători cu un tip care nu are puterea de a lua decizii, dar, unele lucruri nu se pot plănui, pur şi simplu se întâmplă. Cristi este „tipul cu i-pod-ul”,  puţin arogant şi pretenţios, îl remarcăm de la o poştă, are stilul de a se îmbrăca a la Jude Law.  
Deşi personajele nu sunt tocmai simpatice, nu întâlnim aici “aş vrea să fiu ca” sau “îmi place aşa de mult de”,   personajele noastre au mare calitate de a fi reale, aproape palpabile, sunt vii şi originale, fiecare personaj e unic, are propriul fel de a fi, de a vorbi, de a vedea lucrurile şi de a găsi soluţii . În spatele fiecărui chip se ascunde o poveste.De-a lungul filmului,  între cele patru pasageri se creează o uşoară amiciţie dată de faptul că împărtăşesc aceiaşi soartă. Putem vedea apropierea dintre ei astfel: dacă la începutul filmului fiecare dintre ei se află singur într-un colţ al gării, Mădălina pe banca de aşteptare, Cristi în faţa lui Moş Crăciun, Oxana vorbeşte la telefon pe o altă bancă de aşteptare, Alex se plimbă şi fumează, finalul filmui îi surprinde pe toţi laolaltă, pe aceiaşi bancă. 
Scene-cheie
Merită menţionate câteva scene din film:  cadrele de început cu un Moş Crăciun artificial care spune mai mereu „Ho! Ho! Ho! Merry Christmas!” în timp ce lumea e supărată că nu mai vine trenul iar în jur este un frig de îngheaţă apele, aceaste imagini sunt suprapuse cu  atmosfera dezolantă ce pluteşte în jur; ridicarea inscripţiei cu urarea de Crăciun  – Gara noastră vă doreşte un Crăciun Fericit – de către cei doi funcţionari ai CFR-ului, doamna de la informaţii şi omul care dă semnalul de plecare al trenului; scena în care Mădălina dă cu pumnii în automatul de cafea deoarece acesta i-a mâncat banii etc. De asemenea, Scena distrugerii lui Moş Crăciun – în care o vedem pe Mădălina cum loveşte furioasă cu mâinile şi cu picioarele moşul din plastic –  un moment comic ce nu va fi uitat uşor. În urma “conflictului” Moş Crăciun suferă grave deteriorări – o vreme este lăsat pe jos în părăsire, Cristi este cel care se aproprie de el şi încearcă să îl pună  pe picioare cu ajutorul celorlalţi. Rezultatul nu este printre cele mai bune, Moş Crăciun-ul a ieşit “şifonat” din bătălie: acum are capul puţin strâmb, mâna îi stă într-un mod nefiresc şi  nu mai urează „Merry Christmas” nimănui care trece prin apropiere.  Acest gen de scene dau savoare întregului film.
Dialogul este de cele mai multe ori scurt, uneori  tăios, dar bine punctat. Este interesant de urmărit felul în care evolueză personajele în timpul care trece de la venirea în gară până la plecarea trenului.Frica, speranţa , deznădejdea,  neputinţa, furia – toate aceste sentimente sunt trăite de cei patru pasageri.
In spatele cortinei:
În ce priveşte detaliile de background, filmul „a fost tras” undeva în Târgovişte iar fimările au durat 7 zile.  Echipa de filmare s-a trezit în fiecare zi la 4 dimineaţa pentru a avea lumina necesară  filmării scenelor de zi.  Regizoarea împreună cu cei din echipa de filmare au lucrat la temperaturi de minus 25 de grade.  Iulia Rugină alături de  Ana Agopian şi Oana Răsuceanu aveau ideea acestui film de câţiva ani buni, numai că, mult timp nu au reuşit să facă rost de finanţarea necesară  realizării acestuia. S-a lucrat foarte mult la scenariu, astfel incat toate lucrurile sa fie asa cum trebuie sa fie. 
Alte filme studentesti:
Scurmetrajul „Coletul” de Silvia Mîrzenco a fost filmat în trei zile într-un sat din Moldova cu resurse financiare minime.  Filmul surprinde prin realismul de care dă dovadă, personajele sunt autentice şi credibile.  Uneori dialogul schiopătează pe alocuri, replicile par pregătite dinainte, dar acest lucru se datorează perioadei de filmare foarte scurte şi nu afecteză impresia per total asupra filmului. Umorul jovial  al personajelor alături de optimismul de tip „şi mâine e o zi” conferă privitorului un sentiment reconfortant. Vesel şi trist în acelaşi timp, filmul surprinde drama oamenilor plecaţi în străinătate.  Maria şi Teodor Vasilache sunt doi părinţi dintr-un sătuc din Moldova care primesc vestea neaşteptată că la poştă îi aşteaptă un colet de 2,5 Kg. Aceştia fac imediat legătura cu fiul lor care era plecat în America  şi de la care nu mai primiseră de mult timp nici o veste. Entuziasmul îi cuprinde rapid pe cei doi părinţi. Tatăl împrumută o bicicletă de la un vecin şi pleacă , plin de speranţă, la poşta din comună pentru a lua coletul. Şi, odată cu pachetul, şi confirmarea că fiul său trăieşte, chiar dacă acest lucru implică faptul că se află undeva în Canada. Ajuns la poştă, este nerăbător să ia coletul, dar trebuie să aştepte mai bine de o oră deoarece funcţionarul  tocmai intrase în pauza de masă. Când acesta revine după pauză, se prezintă în faţa ghişeului şi întreabă a doua oară dacă a venit un pachet pe numele de „Teodor Vasilache”.  Funcţionarul se uite în hârtii şi îi spune că nu este nici un pachet pe acest nume, dar are un pachet pe numele de „Teodora Vasilache”.  Funcţionaurl îi spune că s-a comis o greşeală, o confuze de nume, iar pachetul este pentru alcineva.  La întoarcere, Teodor Vasilache pare deznădăjduit, nu mai merge pe bicicletă,  ci pe lângă ea,  pentru a întârzia astfel cât mai mult momentul în care va ajunge acasă şi va trebui să îi dea soţiei  vestea că, de fapt, nu există nici un colet, pachetul e pentru alcineva. Pe drum, omul găseşte un căţelus părăsit şi îl ia cu sine pentru a-l duce în locul coletului. În acel moment speranţa îşi face loc în sufletul său.
Cool Life de Valentina Maior prezintă viaţa unui paznic de 70 de ani care are o lungă discuţie telefonică cu fiul plecat la muncă peste hotare. Bătrânul pare a fi un paznic al pustietăţii, în jurul său sunt numai ruine, sărăcia şi deznădejdea putesc în aer. Intresantă este conversaţia monosilabică a paznicului cu fiul său din străinătate.  Subiectele abordate sunt banale, ceea ce captează atenţia este felul în care bătrânul vorbeşte, atmosfera din jur, şi faptul că face alte lucruri în acest timp, spre exemplu, îşi spală picioarele, se îmbracă, aprinde televizorul. Bătrânul are o curiozitate, vrea să-şi  întrebe pe fiul, care „e mai umbat”, ce însemnă o numele unei emisiuni care îi place foarte mult de la televizor.  E vorba de emisiunea „Cool Life”. Acesta îi spune că „cool life” insemnă „viaţă bună”. Când află ce însemnă acele cuvinte străine bătrânul cade pe gânduri şi realizeză că el nu are în nici un caz „o viaţă cool”.
15 iunie de Cristian Iftimie e un film care are ca şi subiect lipsa de comunicare dintre generaţii. Filmul pune accent pe faptul că ne este din ce în ce mai greu să renunţăm la planurile noastre în favoarea celuilalt, chiar dacă celălalt este partenerul de viaţă sau cineva apropiat. „Te iubesc atâta timp cât asta nu-mi strică planurile” – afirmă regizorul despre subiectul  filmului său.  Filmul prezintă un cuplu bucureştean, un el şi o ea, în timp ce se îndreaptă cu maşina spre casa unor rude aflate într-o localitate de provincie. Fata încearcă să-şi convingă iubitul că ar fi bine să facă o scurtă vizită bunicii penru „a vedea ce mai face”.   Prietenul ei acceptă cu greu să se abată de la traseul prestabilit, dar, în cele din urmă, la insistenţele fetei, cedează.  Ajunsi acolo, tinerii constată că maşina tatălui fetei este parcată în faţa blocului. Bianca, căci aşa se numeşte personajul, îşi găseşte tatăl renovând baia bunicii, în haine de lucru şi plin de praf.  Pune faianţă în baie chiar de ziua lui de naştere. Cei doi îi urează la „La mulţi ani”! şi îl aşteaptă să vină din baie pentru a schimba câteva vorbe. Tânărului i se pare foarte grea această aşteptare. După ce tatăl iese din baie, vizitatorii schimbă câteva vorbe convenţionale cu acesta şi pleacă grăbiţi.

Leave a comment

Frica de o postare noua

A trecut atat de mult timp de cand nu am scris ceva incat se pare ca mi-a aparut o noua frica: “frica de o postare noua”. Sunt multe lucruri care au ramas nespuse in tot acest timp, zilele au trecut, si trecut .. Gata – am terminat masterul FJSC in Jurnalism Tematic, insa, asta nu insemna ca am termitat-o cu invatatul, practic – nu terminam niciodata .. Pentru noi – cei care stim multe, poate prea multe, lucrurile nu sunt niciodata simple. Alexandra, o prietena imi spunea: “Iulia – noi vrem sa stim prea mult, de aici tot necazul :)”, si nu era departe de adevar … Cred ca si limitarea e un talent, pe care unii il au iar altii nu, asa e viata, la unii da mai putin iar la altii mai mult, la unii talentul fara vointa iar la altii doar dorinta lipsita de talent (cine a vazut “Amadeus” intelege si mai bine). Oricum, in orice, munca face diferenta.. Cred ca mai importante in viata sunt deciziile pe care nu le-am luat decat cele pe care le-am luat efectiv (cele conventionale sau cele din seria “sa fac asta sau asta”)

Si daca tot am facut un ghiveci de ganduri sa trecem mai departe, caci, viata in sine e un ghiveci, un amestec de experiente frumoase sau mai putin frumoase, de lucruri bune si rele, de durere si placere …

1 Comment